Astăzi e ziua Regelui Mihai, iar peste patru zile, și cea a Reginei Maria.
Stau în fața cafelei și, cu câtă istorie știu, le onorez memoria de regi făuritori!
Mi-am amintit prin exemplul lor, că noblețea nu se măsoară în titluri și coroane, ci în discernământ, în claritate, în luciditatea cu care rămâi demn și totuși flexibil în mijlocul furtunii, atunci când emoțiile te clatină.
Despre o astfel de putere tăcută vreau să zic câte ceva, despre minte, Suveranul uitat al ființei.
Nu știu dacă sunt curajoasă, naivă sau inconștientă să înghesui o asemenea temă într-o postare, dar, oricum, sunt o mică parte a fractalului uman gânditor, căruia așa înțeleg să-i sprijin raționalitatea; nu aștept like, ci poate să declanșeze momente de reflecție.
Emoțiile sunt stări fizico-psihice cu un suport biochimic precis.
Fie că sunt considerate pozitive – bucurie, euforie, satisfacție, mândrie – sau negative – frustrare, furie, tristețe, teamă, rușine, vină – toate se sprijină pe același mecanism neurochimic: eliberarea și reglarea unor substanțe care influențează întregul organism.
De la reacția emoțională intensă până la dezechilibrul corporal manifestat ca boală nu e decât un pas.
Fiecare emoție presupune un consum real de energie și resurse moleculare specifice; acest joc chimic de tipul sus-jos, plăcere–durere, are un cost fiziologic concret, care erodează lent sistemul hormono–metabolic.
Așa se face că emoțiile, deși par expresia noastră cea mai autentică, sunt adesea doar rezultatul unei dinamici biochimice fluctuante, instabile, ce conduc spre sindroame adaptative neuroimunometabolice. Ele au devenit pe nesimțite, vedetele epocii moderne!
Politica contemporană este întreținută de afecte, piețele financiare au devenit recent excesiv de emotive, conflictele se definesc tot mai mult prin retorici emoționale, iar rețeaua, spațiul virtual, a ajuns, cum observa Mihnea Măruță într-un interviu, mai erotică decât realitatea însăși.
Din mediul academic până la piață, pe stradă, la colțul blocului, în tramvai sau pe social media, pe buzele tuturor stă același refren: emoție, inteligența emoțională, limbaj emoțional, trauma.
Nu știm foarte bine ce înseamnă, dar folosim aceste concepte larg și, adesea, pe post de știință.
Apreciez mult meritul profesioniștilor din domeniul sănătății psiho-mintale care abordează stările emoționale cu discernământ și echilibru, fără excese interpretative sau simplificări. Ei știu să privească dincolo de manifestări, dincolo de ceea ce se vede, spre mecanismele subtile cauzale, acolo unde gândirea, emoția, fiziologia și experiența se întâlnesc într-o dinamică complexă, perfect coerentă.
Emoțiile, chiar dacă sunt vizibile prin reacții corporale și încep să fie recunoscute de psihosomatică, nu conduc scena. Ele sunt mai degrabă spectatori ai jocului, în timp ce percepțiile trasează adevăratele coordonate pentru activitatea mentală și comportamentele noastre. Acum doi ani, la Conferința Națională de Psihosomatică, un singur medic psihiatru a vorbit elocvent despre restructurarea cognitivă – prezentată drept o Cale Regală în echilibrarea psihosomatică.
De atunci mă tot întreb cum de nu reușim să facem un pas mai consistent în transdisciplinaritate, mai ales în era tehnologiei, când avem atâtea date concrete dinspre științele cognitive și știința calculatoarelor, care schimbă fundamental lentila cu care ar fi momentul să privim viața, nu doar materia sau mintea.
În atare condiții, cineva marginalizat pe nedrept, rămâne încă în boxa acuzaților.
Uitat, neînțeles, tratat adesea ca un inamic rece și rațional, el ar avea totuși un cuvânt greu de spus în criza multifațetată cu care se confruntă omenirea.
Acuzatul se numește proces cognitiv, activitate mentală sau, dacă preferi un nickname mai scurt, minte.
Din ignoranță, neînțelegere sau dintr-o veche subordonare față de diverse autorități – religioase, morale ori chiar științifice – mintea a ajuns tratată ca un rău necesar: o sursă de neliniște, un inconvenient ce trebuie temperat, calmat, dominat.
Procesul cognitiv, pe care se sprijină însăși viața conștientă, a fost împins încet, dar sigur, în dizgrație perceptuală și ideologică.
Între timp, emoțiile, trăirile, sensibilitatea, contactul cu zonele noastre vulnerabile – au fost ridicate la rang de primadonă.
Sentimentul de siguranță, de prezență, de viu se naște din analiza perceptuală a momentului, din istoria pe care a traversat-o creierul, din receptivitatea lui față de mediul intern și extern, din starea metabolică și fiziologică a corpului.
Mult ținuta în brațe ”starea de prezență” e doar o expresie de marketing, care vinde bine; în realitatea biologică, creierul nu poate sta în prezent.
Ca să ne asigure homeostazia și alostaza, are nevoie să adune multe date din trecut, să evalueze rapid ce a funcționat, ce are eficiență energetică, să facă calcule complicate, cu valoare probabilistică pentru viitor.
Creierul va căuta constant să se apere de incertitudine, ambiguitate și erori în predicție.
Mă simt datoare, de ceva vreme, să-i fiu minții un fel de avocat: să-i pledez cauza, să-i redau demnitatea și dreptul de a fi înțeleasă nu ca un inamic, ci ca însăși structura vieții.
Poate că această luare de poziție nu va avea vreun efect în magma densă a atâtor informații disparate, dar măcar am încercat.
Mintea nu este un dar exclusiv al omului, ci un proces evolutiv continuu, care a început cu mult înaintea apariției creierului și sistemului nervos așa cum îl cunoaștem noi.
Ea prinde cheag pornind din haosul materiei primordiale, când anumite molecule au început să manifeste forme rudimentare de intenționalitate — tendința de a se orienta spre o țintă, de a răspunde mediului, de a „alege” între alternative.
Evoluția pe Terra nu a început odată cu prima celulă vie, ci cu milioane de ani mai devreme, printr-un proces cunoscut sub numele de evoluție moleculară sau „prebiotică”.
Ideile noastre detaliate despre această evoluție prebiotică sunt încă speculative, dar majoritatea biologilor și biochimiștilor nu se îndoiesc că originea vieții pe Pământ a fost rezultatul unei succesiuni de evenimente chimice, guvernate de legile fizicii și chimiei și de dinamica neliniară a sistemelor complexe.
Înainte de creșterea complexității moleculare, anumite molecule s-au asamblat în membrane lipidice primitive care au format spontan niște bule închise. În interioriul acestora, în mini ”supe chimice” lipsite de structură, moleculele se autoorganizează evolutiv.
Această imagine fascinantă am primit-o cu uimire la seminariile cu profesorul Pier Luigi Luisi, unul dintre liderii mondiali în cercetarea originii vieții.
Aceasta era mintea moleculară – o formă incipientă de organizare a informației și acțiunii, în care viața și gândirea își împletesc primele rădăcini comune.
Odată cu apariția sistemelor nervoase, evoluția conduce la mințile neuronale: ființe capabile să integreze senzațiile, să învețe, să anticipeze, să decidă.
Viermii, insectele, apoi vertebratele dezvoltă arhitecturi din ce în ce mai complexe de procesare a informației, până la apariția minților modulare.
Diverse regiuni ale creierului și ale sistemului nervos colaborează sau intră în conflict, producând gândire, atenție, memorie, receptivitate, limbaj.
Din această autoorchestrare internă se naște mintea conștientă, cea care are capacitate de reflecție, creează spontan și începe să se distingă pe sine.
Dar lucrurile nu se opresc aici.
Mintea continuă să se extindă dincolo de limitele individului, evoluând către forme colective de inteligență – supermințile.
De la coloniile de furnici și roiurile de albine până la societățile umane, știință, artă, cultură și rețelele digitale globale, totul contribuie la formarea unor entități cognitive emergente, în care milioane de minți interacționează și produc împreună fenomenul cunoașterii.
În această viziune, mintea nu este o entitate izolată, ci o forță evolutivă universală, care tinde mereu să se autoorganizeze, să comunice și să creeze sens.
Cum am ajuns, totuși, să privim în direcția eronată?
Deși fiecare epocă a avut perioade de înflorire intelectuală și de declin, secolul al XVII-lea se remarcă printr-o convergență excepțională a ideilor din filozofie, matematică, fizică și astronomie, care a condus la desprinderea progresivă de epistemologiile tradiționale – cea religioasă, dominantă în Evul Mediu, și cea bazată pe autoritatea marilor gânditori greci: Aristotel, Platon, Socrate, Pitagora etc.
Astfel s-au stabilit fundamentele cunoașterii și metodei științifice moderne.
Acea perioadă s-a caracterizat prin întrebări radicale, descoperiri revoluționare și redefinirea conceptului de cunoaștere sistematică și rațională.
Inspirat de spiritul critic al contemporanilor săi – G.Galileo,J. Kepler și F. Bacon –, R. Descartes propune o metodă rațională menită să ofere certitudine în cunoaștere și să elibereze mintea de prejudecăți și de autoritatea tradiției.
În „Discurs asupra metodei” și ”Meditațiile metafizice”, el recomandă îndoiala sistematică, analiza problemelor complexe în elemente simple, sinteza lor într-o ordine logică și verificarea atentă a fiecărui pas.
Prin această abordare, Descartes pune rațiunea și gândirea critică în centrul procesului de cunoaștere, afirmând autonomia minții și pregătind terenul pentru filosofia și știința modernă.
Totodată, el face o separare clară între două substanțe fundamentale:
-Res cogitans – substanța gânditoare, adică mintea, conștiința, rațiunea;
-Res extensa – substanța întinsă, adică materia, lumea fizică, tot ce poate fi măsurat.
Astfel se naște dualismul minte–corp, care va marca profund gândirea occidentală pentru multe secole.
Mintea, separată de trup, devine o entitate misterioasă, aproape intangibilă.
Gânditorii de după Descartes s-au raportat la ea ca la un „lucru” separat, fără
a-și putea explica pe deplin cum interacționează cu materia, cu corpul.
Deși realitatea continuă să fie percepută prin prisma vechiului dualism, criza postmodernă actuală ne provoacă să reconsiderăm această diviziune, deschizând calea unei reconfigurări care transcende paradigma carteziană tradițională.
Neurofiziologia, începând cu secolul al XX-lea, a intuit că activitatea cerebrală și procesele mentale sunt interconectate, dar mult timp nu s-a înțeles cum anume interacționează de fapt mintea cu corpul.
Încercări de depășire a dualismului au existat încă din secolele XVIII–XIX, prin cercetarile lui David Hume, Adam Smith, Paul Broca, Carl Wernicke și William James si altii, care au explorat legătura dintre experiența mentală și funcțiile corpului.
Totuși, modul exact de desfășurare al acestei legături rămânea neclar.
Abia după 1960, odată cu teoriile lui Gregory Bateson, care vorbea nu despre „minte”, ci despre procese mintale, și cu lucrările lui Humberto Maturana, ce definea activitatea mentală ca procesul de a ști, începe conturarea unei perspective integrate.
În teoria Santiago a cogniției, elaborată de H. Maturana și Francesco Varela, funcțiile creierului, procesele cognitive și fiziologice, precum și experiențele senzoriale sunt înțelese ca părți ale unui sistem unitar.
Intuiția centrală a teoriei este identificarea procesului de cunoaștere cu însuși procesul vieții.
Cogniția este activitatea implicată în auto-generarea și auto-perpetuarea rețelelor vii.
În acest fel, viața și cogniția devin inseparabil legate. Mintea este imanentă în viață la toate nivelurile. De pildă, relația dintre minte și creier, care i-a încurcat pe oamenii de știință și pe filozofi, este acum foarte clară: avem o relație între proces și structură.
Creierul e structura materială, iar mintea e procesul susținut de el.
Deși în ultimele decenii neuroștiințele au înregistrat progrese spectaculoase, Daniel Siegel la un congres internațional propune o definiție comprehensivă a fenomenului ”minte”, psihologia rămâne fragmentată de fiziologie iar perspectivele biologice, cognitive și sociale nu reușesc să se împletească armonios.
Tot azi opinia publică este din pacate influențată de figuri populare, influenceri și trenduri mediatico-culturale strălucitoare mai mult decât de firavul consens științific riguros.
Eu cred că tocmai mintea, cea respinsă și disprețuită, ar trebui să revină cumva în centrul reflecției.
Nu ca o stăpână rece peste emoții, ci ca o forță de reproducere continuă a unei lumi independente.
De altfel Kant in filozofia lui spune că obiectele nu determină cunoașterea noastră, ci structurile noastre mentale determină modul în care percepem și înțelegem obiectele. De aceea, fiecare om vede lumea nu "așa cum este", ci "așa cum este el", adică prin lentilele rațiunii individuale.
Se derulează un proces continuu de aducere la existență a unei lumi particulare prin însăși procesul de a trăi al fiecăruia.
Interacțiunile unui sistem viu cu mediul său sunt interacțiuni cognitive, iar procesul de a trăi este în sine un proces de cunoaștere.
După cum afirmă Maturana și Varela, „a trăi înseamnă a cunoaște.”
Așadar mintea nu este un aparat de calcul sau un lucru intangibil, ci un principiu viu al ordinii, al conexiunii și al sensului.
Cu siguranță râmân alte unghiuri și teorii de explorat, alte sinteze de atașat, pentru că nu-i așa, cunoașterea este ca o “sferă”, spunea Pascal : cu cât se lărgește, cu atât mai mare devine contactul ei cu necunoscutul!
Ție îți multumesc ca m-ai însoțit până aici!
Nu știu dacă am pus un plasture eficient la sciziunea dintre minte și materie, dintre proces și structură, dar dacă am reușit măcar să trezesc câteva întrebări, să opresc pentru o clipă privirea și să stârnesc curiozitatea, atunci efortul de
Comentarii