O amintire. O idee. O flacără. O analogie fiziologică

.

Am deschis de curând un caiet al tatălui meu.

Datează din vara anului 1971, de la cea de-a 11-a sesiune a International Olympic Academy, desfășurată la Ancient Olympia, între 16 iulie și 2 august.

Este completat doar parțial. Filele, însă, deși au 55 de ani, sunt încă foarte bine păstrate și mi-am propus să continui caietul cu propriile mele însemnări.

Dar, înainte de a scrie eu, am început să citesc ce scrisese el.

Printre notițele lui mi-au atras atenția două nume: Jean Ketseas și Carl Diem. Mai apare și numele baronului Pierre de Coubertin, dar el nu-mi era necunoscut.

Curiozitatea de a afla cine au fost Ketseas și Diem m-a făcut să mă deplasez mult mai departe pe firul istoriei decât intenționasem.

Am ajuns în 1931.

După ce Berlinul a primit Jocurile Olimpice din 1936, Carl Diem a formulat ideea unei ștafete care să transporte flacăra de la Olympia la Berlin.

În 1933, i-a prezentat ideea lui Pierre de Coubertin, iar în mai 1934 proiectul a fost prezentat oficial Comitetului Internațional Olimpic, la sesiunea de la Atena.

Jean Ketseas a avut un rol important în realizarea proiectului și în organizarea ceremoniei de aprindere a flăcării, în relație cu partea greacă. Iar în jurul lui Diem apare și Alfred Schiff, arheolog de origine evreiască, care a cercetat antecedentele antice legate de foc și de ștafetele cu torțe și i-a furnizat lui Diem informații istorice relevante pentru proiect.

În 1936, pentru prima dată, flacăra aprinsă la Ancient Olympia, într-o ceremonie la templul Herei, prin concentrarea razelor soarelui într-o oglindă concavă, a pornit într-o ștafetă către orașul gazdă.

Flacăra a fost preluată de un purtător, apoi de altul și de altul, până la Olympiastadion, traversând 3.187 km: Grecia, Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, Austria, Cehoslovacia și Germania.

Astfel, purtată din mâini în mâini, cu grijă și cu dedicare, ea a reunit oameni diferiți în jurul aceluiași țel.

Poate că nu este întâmplător că Jocurile Olimpice au ajuns să aibă două simboluri atât de puternice.

Flacăra vorbește despre continuitate, despre ceea ce primești și duci mai departe.

Cele cinci cercuri, concepute de Pierre de Coubertin, vorbesc despre reunire, despre ceea ce este diferit, dar se leagă într-un întreg.

Dacă flacăra vorbește despre nevoia și valoarea de a transmite, cercurile vorbesc despre ceea ce ne unește.

Și tocmai aici povestea istorică a început să se întâlnească, în mintea mea, cu fiziologia.

Pentru că și organismul uman, atunci când răspunde unei solicitări, este nevoit să mobilizeze resurse, să transmită mai departe mesaje adaptative și să genereze un răspuns reglator.

În sindromul general de adaptare la stres, răspunsul nu aparține unui singur țesut sau unui singur sistem.

Dacă îmi permit o analogie, scânteia este aprinsă la nivelul circuitelor cerebrale care percep și evaluează solicitarea. Locus coeruleus, situat în punte, în trunchiul cerebral, este una dintre structurile importante ale sistemului noradrenergic care participă la această activare.

De aici, răspunsul este transmis și amplificat prin sistemul simpatic și prin sistemele neuroendocrine.

Adrenalina și noradrenalina contribuie la răspunsul rapid.

Cortizolul susține și amplifică activitatea catecolaminergică, contribuie la mobilizarea energetică necesară continuării ei și se cuplează funcțional cu activitatea axei tireotrope.

Axa tireotropă — prin TRH, TSH și hormonii tiroidieni periferici — este o axă predominant catabolică, dar care favorizează anabolismul prin TSH și hormonii periferici. Ea contribuie la construirea și calibrarea structurilor neurologice și la reglarea metabolismului, energiei și resurselor necesare adaptării.

Axa gonadotropă — sistemul hormonal care leagă creierul de gonade — este o axă anabolică și inițiatoarea metabolismului: gestionează anabolismul proteinelor și inițiază construcția, reconstrucția și restaurarea țesuturilor. Pentru acest efort anabolic, solicită și resurse energetice — lipide și carbohidrați — pentru producerea de ATP.

Axa somatotropă — prin hormonul de creștere (GH), IGF-1, prolactină, insulină, glucagon, grelină și leptină — este o axă anabolică cu două funcții catabolice: gestionează nutrienții și structura, contribuie la producerea energiei și, în adaptare, închide buclele sindromului general de adaptare.

Un singur țel. Mai mulți contributori.

Fiziologia le conține pe amândouă: semnale care se transmit între sisteme distincte și sisteme care, prin integrarea lor, trebuie să funcționeze ca un întreg coerent.

Este o rețea de sisteme care preiau informația, o transmit, o amplifică, o modulează și, în cele din urmă, trebuie să știe și când să o oprească.

O flacără are nevoie să fie purtată.

Un organism are nevoie să se adapteze, să se autoorganizeze și să se regenereze.

O idee are nevoie de pământul creativității pentru a prinde rădăcini și de cineva care să o ducă mai departe.

Și poate că toate trei vorbesc, de fapt, despre același lucru: continuitatea vieții.

Iar uneori, fără să fim conștienți, noi suntem doar următorii purtători ai unei flăcări care a fost aprinsă cu mult înaintea noastră.

PS. Multumesc tata pentru flacară, pentru gestul caligrafic moștenit manifestat într-o formă emergentă nouă și pentru pasiunea pentru cerneală!