Dacă scanăm atent cu privirea și auzul, mediul online sau off-line, dăm peste îndemnuri ce spun “iubește-te pe ține însuți”, “împrietenește-te cu tine”, “concentrează-te asupra ta, tu ești cea mai importantă persoană din viața ta”, " ridică - ți stima de sine"...
Am ajuns o societate de indivizi, parțial și incomplet conștienți de propria valoare, narcisiști și autosuficienti.
Avem nevoie tot mai acerbă de literatură motivațională, cursuri de dezvoltare personală, traineri ce să ne "con-ducă" pe culmile succesului cu orice preț.
Pe de altă parte stiți și voi axioma duhovnicească "dragostea de sine nu miroase a bine" sau ”lauda de sine nu miroase a bine”.
Avem de-a face cu 2 extreme aici, iar viața nu funcționează pe termen lung în extreme, își pune vectorii parteneri în egalitate, restabilește centrul.
Dragostea de sine ne face să ne vedem pe noi prin helioscop și pe alții prin microscop (dacă se poate electronic pentru că are o rezoluție superioară celui cu lumină), le găsim baiuri chiar când nu există, stima de sine adesea e o exagerare de sine în care ne percepem atotsuficienți și omitem conectarea reală cu cei de lângă noi.
Cred că se pot spune multe, din perspective diverse, dar aș vrea să o "filtrez", să-i rafinez sensul prin prisma funcționalității psiho-neuro-imunologice ce caracterizează Corpul uman.
Dacă de mâine o celulă se gândește că e cea mai importantă entitate din existența ei și se vede doar pe ea, ar putea spune:
-că "vrea concediu",
-că își slăbește atenția necontenită la "porțile" de intrare din membrană, la acele pompe ionice neobosite
-că oprește pentru câteva zile uzina mitocondrială,
-că e prea mult ATP (adenozin trifosfat) de generat pe secunda, ca sursă de energie, se poate și cu ADP (adenozin difosfat) sau adenozin monofosfat - AMP
-că nu mai folosește citocromul P450 sau glutationtransferaza la detoxifiere (și atunci orice tratament, retreat, cura sau program de detoxifiere e în zadar),
-că se independizează (fără să știe că va sfârși într-o regresie tumorală)
-că nu mai ascultă "impulsurile" biochimice directive sosite pe calea electricității neuronale,
-că nu mai asamblează aminoacizi să construiască enzime și proteine,
-că nu mai servește pentru o vreme țesutul din care face parte
-că lasă în seama vecinului rolul ei
-că vrea să devină mai vizibilă, mai potentă, mai fără "vârstă" și lasă să intre mai mult sodiu și calciu în celulă, căci ele sunt motivatorii de semnale intracelulare (fără să știe că asta e decizia sigură a sentinței spre deces).
Mai mult nu înseamnă mai sustenabil.
Mai tânăr nu înseamnă mai fericit.
-că nu își mai dă mâna semnalelor biochimice cu partenerul de lângă ea care poate face parte din stroma organului, din mediul de suport conjunctiv al ei sau din sistemul imunitar
-că e prea de tot să se armonizeze mereu cu alte organe și să asculte panoul de comandă- creierul
-că...nu își mai asumă muuuuuulte alte sarcini biochimice, pe care le îndeplinește în fiecare clipă, și totul va intra în dezacord, haos și confuzie.
În sanscrita "paramita" înseamnă care" a atins scopul", care" a trecut dincolo".
Toate celulele, dacă nu sunt sub influența impulsului sau instinctului egotic, ating scopul, sensul certitudinii, dăruirii și iubirii printr-un simț precognitiv sau supracognitiv dacă vrem, numit intuiție.
Acest meta-simț funcționează spontan, instantaneu, înnăscut pentru fiecare celulă și circulă pe aceleași autostrăzi axonale pe care circulă fantezia și iluzia, adesea încercând să le corecteze pe cele din urmă.
Poate că modelul celular ar fi util de îmbrățișat, acolo ne întâlnim cu calitățile minții lucide prin a renunța la a fi centrul universului, la a ne focusa în oglinda egoistă a plăcerilor efemere, a pasiunilor-patimi, și a întoarce privirea smerită spre cel de lângă noi cu care alcătuim un țesut, un organ, un sistem, o lume!
Iubirea de sine cred că se constituie privind la noi și în jur totodată: am ajuns într-un "țesut" în care e nevoie de mine, de răspunsurile mele, de misiunea mea, alături de alte
celule-Om, cu valorile și sensurile lor, într-un dans continuu ghidat de o muzica verticală (ce nu înregistrează pauze, sincope sau intermitențe), spre o raționalitate
(conștiență) infinită, spre care se îndreaptă natural întregul Univers. Am folosit intenționat cuvântul rațional pentru că a intrat în respingere, în dezaprobare.
Dar nu gândirea sau rațiunea sunt problema per se, ci polarizarea, agățarea de gânduri, anchilozarea într-o hartă mentală. Procesul în sine are potențialul de neutralitate.
Și da, iubirea de sine, fără a ne lua în stăpânire (gestiona pulsiunile,reacțiile,echilibrul interior) și fără a ne centra în mediul care ne susține, nu miroase a bine!
Comments