Frunza

Zilele trecute am întâlnit o frunză grațioasă, cu mijloc unduit, ce se legăna pe raze de gânduri metafore: să rămân suspendată la roata de soare sau să ascensionez spre pata de pământ?

Am intrat, fără să vreau, într-un fel de dialog tăcut cu mine însămi, pentru că mi-a plăcut mult interogația ei.

Să ascensionezi spre Pământ!

Ca să nu o uit, iau telefonul, imortalizez scena și adaug straturi de culoare succesive, cu întrebările mele nutritive:

-Oare are și ea un fel de conștiență de sine?

-E capabilă de întrebări fundamentale care să o conducă pe calea ei?

-Are frică de moarte?

-Știe oare răspunsul epicurienilor: „Tu nu ai întâlnit şi nu vei întâlni moartea niciodată. Când ea apare, tu nu mai exişti; cât timp tu exişti, moartea încă nu a apărut. Aşadar, nu vă veţi întâlni niciodată şi nu are sens să vă temeţi unul de celălalt”.

-Știe oare că a coborî în infern, în pământ, este de fapt, cum spun marile mitologii ale lumii, un motiv de inițiere, de regăsire, de transformare, de renaștere în primăvara lumii frunzelor?

-L-a auzit pe Jung într-un alt ciclu de viață, atunci când vorbea de conceptul umbrei și sublinia: „aurul se află în întuneric”?

Mi-am amintit cu această nelămurire a frunzei de James Hillman, psihologul care a fondat curentul psihologiei arhetipale.

El susține noțiunea de „coborâre la cer”; orice urcare are nevoie în prealabil de o coborâre, de o înrădăcinare.

Un copac, pentru a se înălța la cer, crește în jos, își duce rădăcinile adânc în întuneric, în sol, își găsește stabilitatea, își rafinează fibra.

Pentru noi, oamenii, această creștere presupune neplăcere, durere, confruntarea cu depresia, cu dezamăgirea, cu disconfortul, iar adesea rădăcinile ne rămân scurte, incompetente și fibra fragilă.

Totodată, i-am povestit frunzei despre cel mai vechi mit ce apare în imnurile templelor sumeriene, cel al zeiței Inanna, mărturie a trecerii porților metamorfozei.

”De la Marele Sus, ea s-a hotărât să pornească spre Marele Jos.

Zeița de la Marele Sus s-a hotărât să pornească spre Marele Jos.

Inanna de la Marele Sus s-a hotărât să pornească spre Marele Jos.

Doamna mea a părăsit cerurile, a părăsit pământurile,

Și a coborât spre tărâmul de dincolo.

Inanna a părăsit cerurile, a părăsit pământurile,

Și a coborât spre tărâmul de dincolo.

A renunțat să mai fie stăpână, a renunțat să mai fie stăpână,

Și a coborât spre tărâmul de dincolo.”

Inanna s-a împodobit cu straie regale, și-a legat la brâu șapte secrete divine fiind astfel pregătită să intre în tărâmul fără întoarcere, lumea morții și a întunericului, stăpânită de sora și vrăjmașa sa, zeița Ereshkigal.

Cele două surori, respectiv lumina și întunericul, reprezintă împreună, într-o manieră simbolică, o zeiță unică, cu două aspecte contrare.

Confruntarea lor rezumă, de fapt, lungul drum al încercărilor; eroul, zeu sau zeiță, bărbat sau femeie, frunză sau frunză, își descoperă și își asimilează opusul, partea din sine de care nu este încă conștient, înghițindu-l sau fiind înghițit.

Sistemele defensive, sistemele adaptative, „persona-urile”, încep să cadă, iar eroul este nevoit să lase la o parte mândria, orgoliul, vanitatea, frumusețea, poziția, izbânda vremelnică, viața, și trebuie să se plece sau să se supună în fața a ceea ce este intolerabil, înfiorător, de neacceptat, amar.

Abia atunci descoperă că el și opusul nu sunt creaturi diferite, ci parte din același trup.

Sau, cum spune James Joyce: „Contrariile egale au evoluat din aceeași putere a naturii sau a spiritului, ca unică condiție și mediu al manifestării himundher (dualitatea el - ea) și sunt polarizate pentru a se reuni prin simfiza antipatiilor lor.”

Apoi, foarte pe scurt, i-am pomenit și legenda coborârii în infern a lui Orfeu.

Să decidă unde găsește inspirație...

În mitologia greacă, Orfeu, întruchipează arhetipul artistului, muzicianului, poetului atins de har.

Este cunoscut ca fiu al zeului Helios-Apollo și al nimfei Calliope.

Primește faimoasa liră de la tatăl său, creată special chiar de ingeniosul Hermes.

Este atât de talentat încât îi impresionează pe zeii Olimpului, iar stâncile tremurau de emoție și se clinteau din loc atunci când îl auzeau cântând.

La un moment dat, o întâlnește pe nimfa Euridice, de o frumusețe fără seamăn.

Ea devine muza ce îi inspiră versurile și creația.

Dar Aristaeus, zeul agriculturii, un zeu minor în mitologia greacă, se îndrăgostește și el de ea și o urmărește. În timp ce aleargă pentru a se proteja de el, este mușcată de un șarpe, ceea ce îi provoacă moartea.

Orfeu nu se poate consola cu această pierdere și decide să plece în lumea de jos, în lumea întunericului, să-i ceară lui Hades, zeul infernului, să i-o restituie pe Euridice.

Reușește să farmece cu muzica lui furiile infernului și pe Hades însuși, iar acesta o eliberează, dar cu o condiție: să nu se întoarcă spre ea până când amândoi nu ajung la lumină.

La trecerea hotarului fatal din tenebre, frământat de temeri și mistuit de dor, Orfeu,

simțindu-o în spate pe Euridice, se întoarce prematur. O mică parte din umbra ei nu reușise să iasă la lumină.

Ca atare, o pierde a doua oară, absorbită în tartar. O fi plătit pentru că s-a lăsat stăpânit de pasiuni, de nerăbdare, de hybrisul talentului liric, de lamentații ulterioare inutile în preajma Styxului, înduioșând pietrele, arborii și animalele sălbatice cu lirismul său? Nu știm, putem face presupuneri.

Dacă frunza însăși are o Euridice a ei, o anima neintegrată, după care coboară oare a câta toamnă?

Dar noi...eu, tu ?

Cum mă lovesc, zi de zi, cu umărul conștienței de Ereshkigal?

Care parte din mine este încă captivă în întuneric?

Ce aspecte ale existenței mele sunt disociate, scindate, lăsate în urmă, dureroase?

Cine este Euridice a mea?

De câte ori nu ”m-am întors” pripit, de câte ori am pierdut răbdarea?

Pot aduce corecții?

Cum îl ignor pe Aristaeusul interior, animusul contrabalansant al unei anime incontrolabile, aerate sau prea apoase?

Răspunsuri dificile pentru oameni!

Noi nu avem reflexul coborârii, ci mai degrabă pe cel al plăcerii, al confortului.

Nu avem antrenamentul căderii, al tumultului interior, al limitării, al pierderii, al lipsei de energie, al doliului.

Îmi e la îndemâna cuvântului să spun că avem o minte needucată, grosolană, imatură.

Putem urma diverse terapii cu nume pompoase și la modă, putem să citim biblioteci stufoase de psihologie experimentală, să stăm cu laptopul în față, să ne anesteziem elegant; dacă nu ascensionăm voit spre infern, acolo unde nu facem turism ”all inclusive”, de vacanță, nu facem poze instagramabile, acolo unde întâlnirile dor și amabilitățile ustură, nu vom izbândi să ne cunoaștem lumea puterii personale, lumea măsurii juste, lumea esenței proprii, pentru că demonii interiori și abisul au această calitate recuperatorie a plenitudinii sinelui, a rotunjimii realității.

Îndrăznesc să spun că nu există salvatori, indiferent cum i-am creat în psihismul nostru ci e o călătorie în solitudine, în contemplare lucidă, ce ne cere timp, onestitate chirurgicală și dedicare radicală.

Condiția maturizării este tocmai trecerea prin dimensiunea lui Hades.

Șansa maturizării e o minte educată, suplă, antifragilă, scăpată de sub controlul unor scheme vechi, adaptative, unor inerții aparent neajustabile, ce i-au servit conștienței adolescentine sau celei de copil.

Cu siguranță, grațioasă mea de chihlimbar, a aflat deja, înaintea noastră, că orice erou/eroină trebuie să ”ascensioneze la pământ” de unul singur, ceva vechi să își găsească sfârșitul pentru ca ceva nou să iasă la suprafața conștienței, realizând principiul completitudinii interioare sau al integralității intrapsihice.