De la gândirea liniară la gândirea sistemică

Multe s-au scris zilele acestea, pornind de la articolul din Dilema.

Dincolo de persoană, de argumentele pro sau contra și de câtă dreptate are fiecare tabără, mie mi se pare că discuția scoate la suprafață o problemă mult mai profundă.

Intrebarea pe care mulți o pun e una simplă, instinctivă: e psihic sau e de la corp: emoțional sau organic?

În mediul academic și în practica clinică, această scindare a devenit aproape structurală, prevăzută în „fișa postului”: bolile „trupului” sunt domeniul medicinei, iar suferințele „psihicului–minte” — apanajul psihologiei sau psihiatriei.

Această diviziune, moștenită probabil din dualismul cartezian și din lipsa unei viziuni sistemice asupra vieții, a generat un sistem fragmentat, în care procesele corpului „de carne” și cele mentale sunt tratate ca entități independente, deși realitatea biologică le contrazice tot mai des.

Am câștiga mai mult reformulând topicul, pentru că cele două nu pot fi separate atât de ușor.

Am fost educați să gândim secvențial.

A produce B.

B produce C.

Un simptom are o cauză.

O modificare biologică are un mecanism identificabil.

O valoare crește sau scade.

Un marker este în interval sau în afara lui.

Acest tip de gândire ne-a oferit enorm. Fără el nu am avea medicina modernă.

Dar organismul viu nu funcționează numai secvențial.

Funcționează prin bucle de feedback, verticale, orizontale, radiale, compensări, anticipare, adaptare, relații și schimbări permanente ale contextului intern.

Abia când înțelegem asta, întâlnirea dintre fiziologie și psihologie capătă sens.

Nu pentru a spune că „emoția X produce boala Y” sau că trauma Z conduce inevitabil la condiția T.

Aceasta ar fi, paradoxal, tot o gândire liniară.

Am înlocui doar o cauză biologică simplă cu una psihologică.

Nu cred că avem nevoie de o nouă listă în care tiroida înseamnă un anumit “conflict“ determinat de dificultatea de exprimare, intestinul o anumită emoție legată de dificultatea de a accepta sau elimina, iar o boală autoimună o anumită traumă.

Avem nevoie de un mod nou, sistemic, de a privi.

Experiența psihologică are o expresie fiziologică.

Fiziologia modifică, la rândul ei, felul în care percepem, simțim și răspundem lumii.

Sistemul nervos comunică permanent cu cel endocrin și cu cel imun.

Corpul influențează mintea, iar ceea ce numim „minte” — acel proces emergent, întrupat și relațional care se formează prin dinamici relaționale, așa cum îl descrie Daniel Siegel — participă, la rândul său, la modul în care organismul se reglează.

Nu avem două sisteme care, din când în când, se influențează.

Avem o singură ființă vie, pe care noi, pentru a o putea studia, am împărțit-o în bucăți și sisteme.

Cred că următorul pas nu este alegerea între fiziologie și psihologie, ci integrarea lor într-o perspectivă unitară asupra aceluiași sistem viu.

O trecere de la gândirea predominant cantitativă la una care poate include și calitatea.

De la valori izolate la procese.

De la secvențe liniare la rețele.

De la cauzalitatea simplă la bucle de reglare.

De la structuri privite separat la relațiile dintre ele.

De la întrebarea:

„Care este cauza?”

la întrebări precum:

Ce încearcă acest organism să regleze? Cum o face?

Cum se adaptează?

Ce sisteme s-au coreglat reciproc?

Ce cost are această adaptare?

Și ce alte niveluri ale ființei participă la acest proces?

Asta nu înseamnă să abandonăm măsurarea.

Dimpotrivă.

Înseamnă să nu confundăm ceea ce putem măsura cu fenomenul integral.

Un hormon poate fi măsurat.

O citokină poate fi măsurată.

Frecvența cardiacă sau ritmul respirator pot fi măsurate și ele.

Dar sensul lor fiziologic apare în relație: cu momentul zilei, cu ceilalți hormoni, cu sistemul nervos autonom, cu starea metabolică, cu istoricul adaptativ al organismului, cu mediul în care acel organism trăiește, cu percepția și experiența memorată.

Viața nu este o colecție de intervale normale și numere. Ci o organizare dinamică, coerentă de relații.

Poate că tocmai aici psihologia și fiziologia încetează să mai fie adversare.

Nu atunci când una încearcă să o explice pe cealaltă, ci atunci când amândouă devin perspective asupra aceluiași proces viu.

Pentru mine, aceasta este schimbarea în care merită investită atenție și dedicare: de la o medicină a parametrilor, fragmentată, la o medicină a relațiilor, a cineticii factoriale.

Și, mai ales, de la nevoia de a găsi o singură cauză la disponibilitatea de a înțelege cum se organizează întregul.

La această întrebare invit, cu curiozitate, la un raspuns multidisciplinar, întorcându-ne iar și iar la fundamentele cunoașterii.