Mă uit în calendar și mă întreb: care 23 august a lovit mai puternic în trupul și sufletul României — cel din 1939 sau cel din 1944?
În 1939, războiul nu începuse, dar Hitler și Stalin netezeau animozități formale printr-un pact la Moscova, semnat în 23 august.
Hitler voia să aibă liniște în est, când va ataca în vest. Stalin voia să câștige timp pentru că armata rusă nu era pregătită de război, mai ales că a executat fără vreun regret un număr însemnat de ofițeri sovietici.
Pactul este cunoscut în istorie ca ”Ribbentrop–Molotov”, după numele miniștrilor de externe, și avea o parte ascunsă.
Rusia și Germania își împărțeau estul Europei. Germanii luau vestul Poloniei și o parte din Lituania.
Rușii luau țările Baltice, estul Poloniei, Basarabia, nordul Bucovinei, ținutul Herței și Bugeacul.
Bunica îmi povestea cum, în iunie 1940, în doar câteva ore, țara a cedat aceste teritorii.
Pe românii din Basarabia nu i-a întrebat nimeni ce țară vor să aleagă.
Ce neșansă să aparții acelor teritorii!
Au rămas prizonierii lagărului sovietic numit URSS.
După șocul despărțirii de România, au urmat alte nenorociri: deportări (frații bunicului au fost trimiși la muncă forțată în îndepărtata Siberie), foamete (bunica paternă a tatălui și una din mătuși au murit atunci), umilințe, abuzuri, execuții, o stare de nesiguranță și angoasă permanentă.
Bunicii mei au avut curajul să lase tot și să fugă din calea noului regim de ocupație sovietic, cu 2 copii mici, abia în toamna lui 1944. Lucrurile erau clare, provincia era definitiv anexata la URSS.
Îmi povesteau cu emoție crudă cât de dureroasă a fost această desprindere forțată pentru ei.
Apoi în discuțiile de maturitate cu tata, apărea adesea o lacrimă grasă în colțul ochilor, însoțită de întrebarea vie:
-Dacă bunicu`(tatăl lui, noi așa îi spuneam) nu ar fi decis să plece, care ar fi fost soarta noastră?
Întâmplarea face că, azi dimineață, o clientă mi-a trimis un pdf cu cartea Babettei Rothschild, „8 strategii de vindecare a traumei”.
Un titlu care, ca și multe altele, promite simplitate și eficiență. Și totuși, când vine vorba despre traumă, eu nu cred că există scurtături.
Bessel Van der Kolk, Peter Levine, Gabor Maté, Paul Conti sau Babette Rothschild — fără doar și poate, toți acești autori sunt voci demne să vorbească despre complexitatea procesului multistratificat al traumei.
Niciunul nu oferă „pilula universală” (sau eu nu am găsit-o la ei).
Și totuși, noi, cititorii, suntem atrași de formule magice și scurtături: 4 pași, 3 metode, 7 idei, soluția prietenului sau vecinului, expunerea terapeutului invitat la podcastul cu cel mai mare rating.
Poate te surprinde și pe tine acest paradox:
-vrem sens, dar alergăm după eficiență;
-vrem vindecare autentică, dar ne atrag protocoale universale și terapii împachetate în artificii de marketing;
-vrem prezență, dar căutăm maximizare.
Din păcate, uneori tratăm vindecarea ca pe un obiectiv de productivitate, nu ca pe un proces de cunoaștere, de creștere, de transformare, relațional, interior, unic pentru fiecare.
Poate că unele lucruri, pur și simplu, nu pot fi grăbite!
Și mă întorc la întrebarea de azi, 23 august 2025:
- Cum se vindecă o asemenea traumă colectivă?
- Cum integrezi pierderile, nedreptatea, teroarea, când „rețete rapide” nu există?
- Cum calibrezi ecourile ei la generațiile viitoare?
- Cum faci prevenția recidivei?
Cred că istoria, asemenea vindecării personale sau colective, nu poate fi eficientizată și optimizată.
Cred că unele răni cer răbdare, mărturie, înțelegere, abordări personalizate, educație și memorie!
Nădăjduiesc că nu vom goli de sens acea experiența umană!
PS : Inainte să fugim la terapie să ținem minte:
Istoria nu prezice viitorul, dar ne arătă cum s-a construit!
Comentarii