Ieri am întâlnit un tânăr care nu era deloc mulțumit de o lucrare protetică pe care a schimbat-o de patru ori pânâ acum, doar pentru că nu-i plăcea cum arăta. Sora lui m-a recomandat în calitate de fost medic ortodont și consilier personal, crezând că poate aranjamentul dentar în ansamblu, face ca arhitectura gurii să pară inestetică și poate găsim împreună o soluție.
Din punct de vedere tehnic, totul părea la locul lui.
Lucrarea era bine executată, bine integrată, echilibrată din perspectiva esteticii și a funcționalității ocluzo-dentare.
Și totuși, am decis să ne aplecăm împreună altfel asupra acestei nemulțumiri.
De unde vine această dorință de mai estetic, „mai frumos”? De altceva?
Căci nu facem schimbări dentare din timp în timp, fiecare după bunul plac, după impresiile subiective sau stările trecătoare.
Am aflat că, deși are doar 29 de ani, lucrează în industria IT și s-a mutat deja de vreo șase ori. Și nu dintr-un colț în altul al aceluiași oraș, ci în locuri complet diferite, în lumea largă. Mi-a spus că îi e greu să se așeze undeva, să prindă rădăcini trainice, puternice care să țină.
Am avut impresia că nu-și dorește cu adevărat să trecem de pojghița suprafeței, dar totuși l-am întrebat:
-Ce simți înainte să iei decizia unei noi mutări?
-Mă plictisesc, nu mai găsesc nimic nou, nimic care să mă incite. Totul devine cunoscut, plictisitor, parcă lipsit de viață.
-Pot să ghicesc ceva?
-Încearcă...
-Nu am veleități de sibilă de pe Someș, dar intuiesc că relațiile tale se sting repede, devin anoste, ajungând să te lase indiferent, nu-i așa?
-Da exact așa și asta începe să mă deranjeze.
-Știi, noi oamenii suntem, până la urmă, niște „mașini” care funcționează cu un „software”, ce nu știe să facă diferențe clare între lucruri. Nu avem creiere multiple, nu dispunem de inginerii neuromorfice complicate, pe care să le schimbăm în funcție de contextul de realitate. Așa cum pedalăm bicicleta, așa și vorbim, spălăm vasele, muncim, ne relaxăm, facem sex sau privim lumea.
Înainte să mai schimbi lucrarea dentară încă o dată, îndemnul meu onest e să încerci ceva.
E nevoie să te oprești puțin, să înveți să citești „softul”, să-l înțelegi, să-i descoperi limitele și ”bugs-urile”, poate să îi faci un update, să-i modifici ”UX-ul”.
Ai nevoie la început de un ”pair programming” dar ulterior am încredere că te poți descurca cu monitorizarea.
Cam atât imi aminteam eu de la informatică în materie de terminologie, dar a remarcat că aveam în față o cană fără toartă, cana mea preferată și m-am folosit de ea ca inspirație,
să-i spun mai departe o poveste terapeutică:
-Uite, această cană din care beau cafea, îmi dezvăluie în fiecare zi, încetul cu încetul din subtilitatea lumii.
Culoarea ei s-a schimbat în timp, de la un maro intens, de ciocolată neagră, la o nuanță mai deschisă, un mahon cu reflexe roșiatice. Pielea ei a devenit mai ridată, mai patinată, iar acele riduri și pete au creat un desen parcă impresionist, cu contururi neclare, tușe scurte, variabilitate cromatică scăzută, zici că-s nuferii lui Monet. Mă fascinează tot mai mult.
Am scăpat-o din neatenție pe gresie și s-a ciobit puțin baza, dar cicatricea albă a făcut-o mai stabilă.
Îmi place cafeaua din ea spre după-masă sau la apus, atunci întâlnirea luminii și a lichidului cu tenul cărămiziu, se mângâie în tonuri calde, are reflexii mai moi decât dimineața.
Atingerea s-a transformat în timp, cana a devenit o extensie a mâinii mele, îmi încape diferit în palmă, am cuprins-o în mine și totuși încă nu o cunosc pe deplin.
Nu cred că poți înțelege cu adevărat lumea fără să te oprești și să privești cu atenție ceea ce vezi, ceea ce ai alături.
Lucrurile își dezvăluie esența treptat, pe măsură ce ochii noștri devin pregătiți să vadă dincolo de suprafață, dincolo de filtrele pe care ni le-am pus singuri.
Oamenii, locurile, obiectele, subiectele nu devin plictisitoare; noi suntem cei insuficient antrenați perceptual să le pătrundem.
Pentru asta nu există scurtături doar mirajul duhului pernicios al plictiselii sau al fanteziei imaginative. El ne face să credem că ar exista vreun ”shortcut”.
Îmi place să extrag detalii de realitate pe care alții nu le văd deși sunt la îndemâna tuturor.
Așa am aflat în timp că cele mai enigmatice ascunzișuri sunt la vedere.
Avem în jurul nostru constant răspunsuri la dilemele care ne macină pe dinăuntru, doar că filtrele pe care le folosim, ne obturează câmpul de recunoaștere al lor.
L-am întrebat ce face constant? Ce hobby-uri are? Mi-a spus că aleargă zilnic.
Schimbă traseul des însă are o pereche de sneakersi de alergare la care nu renunță.
M-am folosit de poveste iar dacă va dori să lucrăm împreună, are ca temă de studiu, să surprindă nuanțe, dialoguri, transformări, pe care le-a observat la acești pantofi și ce îl face să țină de ei în continuare.
Și ei devin o cana terapeutica!
Cu curiozitate te întreb și pe tine: dacă te uiți cu atenție în jur, ce vezi acum, din ceea ce ieri nu erai pregătit să observi?
La aceeași oameni, locuri sau lucruri...
”Într-un atom se află toate elementele Pământului.
Într-o mișcare a minții se află toate mișcările existenței.
Într-o picătură de apă se află toate secretele oceanelor nesfârșite.
Într-un aspect al tău se află toate aspectele vieții.” (Kahlil Gibran)
Îndrăznește!
Comments