Am ajuns, cu fii-mea, în etapa studenției. Nu mă așteptam să avem o discuție amplă și profundă la doar două săptămâni după începerea cursurilor.
Curioasă, am întrebat-o cum i se pare algebra și analiza „next level”.
Răspunsul m-a surprins:
— Acum îmi dau seama ce înseamnă să înveți pe bune. E un proces lung, etapizat, complex, dificil, mai ales la început. Profesorul nu stă să te întrebe pe unde ești, cum ți se pare, își face treaba presupunând că ești aliniat la materia lui. Va trebui să-mi caut eu explicații...
— Crezi că, dacă am întâlni doar lucruri simple, am avea motivația să ne mișcăm noi pe noi din interior? — am întrebat-o.
— Ah, nu... — a zis.
Am simțit în răspunsul ei o urmă de nemulțumire, dar și o dorință ascunsă ca lucrurile să fie mai simple. În linii mari, am înțeles ce voia să spună.
Mi-am amintit confuzia, îndoiala, nesiguranța și teama care m-au cuprins în primul semestru de facultate.
Eram pierdută de mine însămi: un oraș străin, un mediu complet nou, oameni necunoscuți, teme intelectuale solicitante îmi cereau atenția în exterior și o adaptare rapidă.
Atunci mi-aș fi dorit să fie mai simplu.
Azi, aș lua-o de la capăt exact așa cum a fost.
Afirm cu certitudine că simplitatea nu e un punct de plecare, ci mai degrabă un punct de sosire!
Asta am încercat să-i transmit Alexiei.
Observ tot mai des în jur o atmosfera de frustrare, o căutare de „simplificare”. Clienți, foști pacienți, prieteni, voci din mass-media — cer același lucru: explicații simple, soluții clare, gata de aplicat imediat.
Rețete rapide, protocoale scurte, idei care „să meargă”.
Dar oare asta e o cerere lucidă?
Ce caută oamenii, de fapt?
Cum poți oferi cuiva un punct de sosire când nici nu s-a aliniat la start?
Atunci când întâlnim ceva simplu, cineva, undeva, cândva a muncit enorm.
A studiat, a rafinat, a testat, a încercat, a greșit, a rescris, a distilat până când esențialul s-a arătat.
Nu ajunge să asculți pe cineva devenit celebru peste noapte, ieșit în media sau la podcasturi, luminat de reflectoare, cum explică lucruri simple (dacă nu-s suficient de simple, nu are audiență).
Adevărata simplitate cere să treci prin complexitate, să rătăcești o vreme, să te îndoiești uneori, să te spargi în bucăți — și abia apoi să te readuni și tu și sensul.
Simplitatea autentică nu e superficială și nu poate fi oferită nimănui ca rețetă.
Trăim într-o lume care respinge munca gânditoare. Nu înțeleg profund de ce ?
Poate pentru că, aparent, ea e dificilă și plictisitoare.
Preferăm rezultatul, nu procesul; răspunsul imediat, nu drumul către el.
Ne amețim cu iluzia simplității primite la un clic distanță.
ChatGPT, Google sau alte forme de inteligență artificială conversațională au devenit simbolurile găsirii fără căutare.
Ajungi la răspuns imediat, fără drum, fără cale, fără parcurs, fără mișcare de tensiune creativă interioară.
În artă
Brâncuși a simplificat sculptura până la esență. Formele lui nu pot fi copiate. Fiecare ”coloană”, fiecare „pasăre în văzduh”, fiecare piatră ce emană lumină este rezultatul modelării, observării, rescrierii constante, până când poezia materiei a prins viață.
Prietenul său, Henri-Pierre Roché, povestea în „Amintiri” (1957) că Brâncuși i-a mărturisit, într-o întâlnire particulară: „Simplitatea nu este un scop în artă, ci un efect al apropierii de sensul real al lucrurilor.”
„Sărutul” are o primă versiune sculptată într-un bloc de piatră în 1907.
Cu această sculptură, Brâncuși respinge estetica simbolistă ilustrată strălucit de Auguste Rodin („Sărutul”, 1888–1889) și își declară, după cum sugerează Sidney Geist, independența față de maestrul de la Meudon.
Dacă privești atent „Sărutul”, observi cum două corpuri înlănțuite într-un act de dragoste reies dintr-un bloc de piatră abia atins de daltă, formând prin fuziunea lor o uniune perfectă.
Timp de patruzeci de ani, sculptorul va reduce treptat trăsăturile anatomice până la o epurare totală a formei — semn pe care-l va utiliza ca element de arhitectură, ca decorație și ca semnătură în corespondența sa de dragoste.
Așadar, travaliul minții și al dălții lui răbdătoare, nu s-a oprit după o zi sau după un an; a fermentat enzimatic, lent, ca un proces viu, vreme de patru decenii.
Sidney Geist, unul dintre cei mai importanți cercetători ai operei brâncușiene, este omul care a reușit să explice Occidentului, încă din 1968 (când publică „Brâncuși: A Study of the Sculpture”), de ce Brâncuși nu e „simplu”, ci „esențial”.
El a arătat că, în spatele fiecărei forme epurate de Brâncuși, se află un lung proces de gândire și rafinare, nu o simplificare facilă.
În știință
Einstein nota obsesiv în caiete: „simplifică, simplifică, simplifică.”
Simplitatea la care tindea el nu era o formă de reducționism, nu însemna ușor sau renunțare, ci, dimpotrivă, își cerea lui însuși o muncă neobosită de clarificare. Și asta nu însemna să elimine complexitatea, ci să o înțeleagă până când se dezvăluia ordinea ei ascunsă.
Experimentele sale mentale — trenul și fulgerul, liftul în cădere liberă, corpul care emite lumină — nu erau jocuri teoretice, ci căutări prin bezna complexității, până la descoperirea esenței:
-timpul nu e absolut, ci relativ la mișcare;
-efectele gravitației și accelerației sunt echivalente;
-iar masa și energia sunt două forme ale aceleiași realități fizice.
Masa nu este altceva decât energie condensată, o formă extrem de densă de energie stocată în materie.
Iar energia poate fi, la rândul ei, transformată în masă (așa cum se întâmplă în reacțiile nucleare sau în acceleratoarele de particule).
Formula E = mc² pare simplă.
Dar în spatele ei stau ani de procese cognitive, ore de experimente, rosturi de gândire, îndoieli, studiu continuu.
În 1933, Einstein părăsește Germania din cauza regimului nazist și se stabilește temporar în Marea Britanie, înainte de a ajunge în SUA. Sir Herbert Samuel, un mare admirator al științei și al gândirii libere, a intermediat venirea lui Einstein și a organizat cu această ocazie mai multe prelegeri. La una dintre ele, numită „On the Method of Theoretical Physics”, ținută la Rhodes House, Oxford, fizicianul concluziona: teoria trebuie să fie cât mai simplă posibil, dar suficient de complexă pentru a explica faptele.
La fel e și în viață!
Eu cred că simplitatea nu se primește, ci se câștigă; e o formă de măiestrie.
În cinematografie
Filmul ”Jaful secolului”, scris de Cristian Mungiu și regizat de Teodora Mihai, după numeroase premii internaționale, a fost desemnat să reprezinte România la categoria „Cel mai bun film internațional” la Oscar în 2026.
Am ascultat un interviu și câteva declarații recente ale lor.
Cunoscutul regizor și scenarist român, a fost întrebat despre celelalte filme ale sale — cum le-a construit, ce parcurs au avut, cum s-au conturat tematic și stilistic.
La un moment dat, a spus ceva esențial: filmele cu cât sunt mai simple, mai minimaliste, cu atât sunt mai greu de receptat de către public.
„Simplitatea în general necesită mai multă instrucție” — Cristian Mungiu
Când căutăm simplitate, capcana este să cădem în comoditate și să ne lăsăm amăgiți de o falsă autoritate!
Când ajungi să simplifici tu însuți lucrurile sau procesele, înseamnă că ai trecut prin toată generozitatea complexității lor. Restul e doar decor!
Comentarii