Mintea și sufletul – o încercare de a le localiza printre algoritmi

Într-o cultură a vitezei, care valorizează eficiența, performanța și, mai nou, „fericirea” la un click distanță, timpul pentru reflecție, studiu și cercetare se reduce semnificativ. Gândirea logică și cea critică slăbesc considerabil în exprimare și ele.

În acest context, o idee intens vehiculată și vândută sub diverse forme pe altarul internetului este cea a minții.

Nici sufletul nu scapă neatins – e pus și el pe taraba ”educației cu reels”, ca și cum ar putea fi descifrat în 30 de secunde, între un exercițiu de respirație și un „citat motivațional” vag atribuit lui Jung sau lui Einstein.

Se vinde iluzia că autocunoașterea e un parcurs cu shortcut-uri, în care iluminarea vine îmbrăcată în conștientizări dintr-un clip viral sau o postare inspirațională, alese și servite de algoritmi, nu din introspecție reală, răbdare, neplăceri sau dureri trăite sincer.

 

Mintea devine un „instrument de optimizare”, sufletul – un „brand personal”, iar dezvoltarea interioară – o marfă în ambalajul cerut de algoritmi, cu fonturi minimaliste și muzică lo-fi pe fundal.

Totul are nevoie să fie digerabil, rapid, ușor de distribuit.

Dar ce se pierde oare în tot acest spectacol de soap opera cu tentă filozofică?

Cred că liniștea sinceră a căutării de sine, a căutării interioare autentice, însuși sensul particular al fiecăruia.

 

Mintea și sufletul, încă enigme, sunt privite adesea profund dezechilibrat.

Mintea este stigmatizată, secționată în părți „joase” și „înalte”, suspectată, tratată adesea ca un „defect” ce trebuie corectat, în timp ce sufletul este urcat pe un piedestal, idealizat, sacralizat. Această dihotomie de tratament este nedreaptă și reflectă o neînțelegere fundamentală a naturii umane.

Mintea merită adusă într-o lumină justă.

 

Săptămâna trecută am făcut referire la sistemul nervos, dar l-am simplificat excesiv și

l-am prezentat incomplet, cu scopul de a sublinia că medicina nu se face în reels sau în postări media. Nu am pomenit însă de minte.

 

Cel mai complex organ, atât structural, cât și funcțional, nu e creierul, așa cum v-ați aștepta, ci organul minte-creier.

Deși nu avem concluzii definitive, am început să înțelegem că mintea e un proces.

Mintea este pentru creier ceea ce respirația este pentru plămâni și digestia pentru stomac, ficat, pancreas și intestin: expresia vie a funcționării lui.

Mark Lee, profesor și director la școlile Krishnamurti, povestește la o conferință în Kolkata  (2009) despre provocările lucrului cu maestrul său. Jiddu Krishnamurti i-a oferit o analogie inspirată din lumea calculatoarelor pentru a-i explica funcționarea minții: „Mintea este o entitate virtuală, care reflectă activitatea rețelelor neuronale, a sistemelor chimice și hormonale din creier.”

Mintea nu poate fi localizată într-o zonă anume, dar întreg cortexul cerebral și substanța cenușie profundă sunt componente esențiale.

Conștiența, percepția, comportamentul, inteligența, limbajul, motivația, voința, impulsul de a excela și raționamentul la cel înalt nivel sunt rezultatul unor legături extinse și complexe între diferitele regiuni ale creierului.

Tot astfel, tulburările asociate minții – cele abordate de psihiatrie și psihologie – sunt consecințe ale unor dezechilibre răspândite, adesea în procesele bio-chimice care au loc în diverse părți ale creierului.

Mintea nu este un dușman. Nu este o piedică în calea fericirii, ci spațiul în care împlinirea însăși poate fi înțeleasă, trăită și chestionată.

Să o tratăm ca pe o problemă ce trebuie rezolvată rapid înseamnă să ne negăm profunzimea umană.

Într-o lume grăbită, în care ni se cere să „funcționăm bine” mai degrabă decât să „gândim profund”, răspunzători în fața proceselor vieții, apărarea minții devine un act de rezistență.

Nu orice gând care doare trebuie anulat.

Nu orice tristețe are nevoie de corecție chimică.

Nu orice impostor intern cere să fie contrabalansat cu un ”expert”.

Nu orice mîndrie e ștearsă cu o vină de fațadă.

O vină reală adusă în echilibru psihic nu te scutește de responsabilitate.

Nu orice deviere de la medie înseamnă boală.

 

Mintea are dreptul să fie diferită, complexă, uneori contradictorie.

Nu cere să fie „reparată”, ci ascultată, observată, cultivată, antrenată.

Iar creierul – acest organ magnific – nu este un simplu calculator biologic de optimizat, ci o rețea vie, modelată de experiențe, sensuri, comportamente, limbaje, interacțiuni culturale.

Între creier și minte există o relație subtilă și profundă, pe care știința abia începe să o înțeleagă, dar pe care umanitatea o trăiește de milenii.

 

A înțelege mintea nu înseamnă a o „repara”, ci a o respecta.

Și poate că primul pas e chiar acesta: să o privim cu mai puțină suspiciune și cu mai multă grijă!

Până și sufletul, această dimensiune greu de definit și adesea considerată „imaterială”, pentru care știința are explicații biologice sau psihologice – doar dacă îl echivalează cu conștiința sau cu identitatea –, pare să fie legat tot de creier – cel mai complex țesut nostru.

Leonardo da Vinci, cu geniul său profund și intuiția formidabilă a unui om aflat înaintea timpului său, a plasat sediul sufletului în regiunea antero-inferioară a celui de-al treilea ventricul cerebral, chiar deasupra chiasmei optice.

Pentru Da Vinci, sufletul nu era suspendat undeva înafara corpului ci integrat în intimitatea anatomiei umane – în inima sistemului nervos central.

În scrierile și desenele sale, el căuta nu doar să înțeleagă mecanica vieții, ci să localizeze scânteia care dă sens acestei mecanici.

Paul Bloom — psiholog și profesor la Yale, specializat în dezvoltarea cognitivă și filosofia minții — afirma: „calitățile vieții mentale pe care le asociem cu sufletul sunt, în realitate, strict corporale; ele emerg din procese biochimice care au loc în creier”.

Albrecht von Haller, unul din părinții fiziologiei moderne, plasează sufletul în trunchiul cerebral, porțiunea situată între măduva spinării și puntea lui Varolio.

Mintea și sufletul rămân mistere fascinante.

Deși s-au făcut unele progrese în înțelegerea acestor două componente neclare ale vieții, multe aspecte rămân încă învăluite în ceață.

Unii cărturarii religioși le cer oamenilor de știință să renunțe la orice încercare de a studia sufletul.

Filosofii hinduși ne spun că sufletul unei persoane care a atins moksha (eliberarea din ciclul reîncarnării) se unește cu Dumnezeu. Sufletul a fost adesea numit divinitatea din fiecare dintre noi.

Spiritul de cercetare care stă la baza științei vieții trebuie să ne stimuleze să continuăm eforturile de a înțelege mai bine.

Iar dacă, în acest proces, ajungem să-L înțelegem mai bine pe Dumnezeu, aceasta nu poate fi decât în beneficiul nostru.

Stăm pe umerii înaintașilor, ai marilor filosofi care au deschis drumuri în înțelegerea ființei umane.

Dar avem și datoria de a privi mai departe, cu ochii noștri – de a înțelege că mintea și sufletul sunt expresii inefabile ale materiei vii, nu entități opuse sau separate.

Încercarea de a le despărți chirurgical doar pentru că nu pot fi „văzute” cu microscopul sau cu o altă tehnologie avansată trădează o gândire simplistă.

Ele se nasc, coexistă și se exprimă prin aceeași structură-miracol: creierul uman!