Organismul în dialogul dintre minte și creier

Deunăzi mă întreba cineva, de ce privesc atât de atent și migălos mintea, atunci când cercetez o îmbolnăvire fizică.

Răspunsul nu e unul simplu și nici la îndemâna unei postări.

Împărtăsesc însă cu tine câteva aspecte relevante.

Cine știe, poate ți-ai pus și tu aceeași întrebare: ce treabă are capu` cu corpul, mintea cu piciorul uman?

Buzele multor oameni emit presupuneri despre sănătatea mintală, pe minte o pomenim adesea, sisteme conexe precum psihologia, medicina, neuroștiințele, sociologia, filozofia, biologia o iau ca obiect de reper, de studiu, de adresabilitate terapeutică, se învârt în jurul ei, dar hai să fim onești: știm într-adevăr ce e mintea?

Deoarece e un concept abstract, nu e la îndemâna metodelor științifice, încă nici la îndemâna high tech, nu poate fi receptată direct de simțuri, nu poate fi diagnosticată.

E confundată cu creierul, ce are o formă bine definită, panoul de comandă al organismului, ce poate fi palpat, studiat, înțeles direct.

Unii cercetători spun că e încă un mister (similar undelor EEG, după decenii de utilizare clinică, încă originea lor e o enigmă), un computer cuantic, doar un set de facultăți cognitive (gândire, imaginație, limbaj, memorie, percepție).

Alții sunt de părere că e un computer intern al creierului sau dimpotrivă o entitate complexă, multifuncțională ce locuiește în fiecare celulă.

Eu îmbrătișez definiția lui Daniel Siegel, profesor de psihiatrie la Școala de Medicină a UCLA, mi se pare una coerentă și cuprinzătoare.

Mintea e un proces emergent (fluid, flexibil, dinamic), întrupat (are nevoie de infrastructura organică a creierului și a sistemului nervos) și relațional (construită în funcție de ce și cu cine ne intersectăm în viață) ce reglează fluxul de Energie și Informație în continuumul spațiu-timp.

Dar Mintea în funcționalitatea ei echilibrată se leagă intrinsec de Conștiență.

Ca atare, aduc în completare, teoria „orchestrated objective reduction" a lui Sir Roger Penrose (matematician englez, laureat al premiului Nobel) și dr. Stuart Hameroff (renumit anesteziolog american, profesor la Universitatea din Arizona).

Ea sugerează că în ce priveşte conştiența, aceasta provine de la vibraţiile cuantice din microtubuli, polimeri proteici din interiorul neuronilor aflaţi în creier, ce guvernează activitatea neuronală şi sinaptică şi care conectează procesele cerebrale cu alte fenomene, caracterizate printr-o autoorganizare la o scară foarte mică, o structura cuantică „proto-conştientă" a realităţii.

Microtubulii proteici (părți din citoscheletul neuronal) sunt elementele care acumulează informația în timpul vieții și o transportă după moarte. Ei se potrivesc cel mai bine rolului de purtători ai informației cuantice în creier. Pentru că o pot reține perioade îndelungate, ei ar funcționa și pe post de componente ale unui imens computer cuantic.

Mintea este așadar un mecanism uriaş de adaptare, ce se transformă de-a lungul timpului odată cu experienţele pe care omul le traversează.

Depinde de cum ne dezvoltăm și ne îngrijim infrastructura organică care o susține - adică creierul și sistemul nervos.

Mintea evoluează odată cu creierul și cu noi, de la naştere până la moarte.

Deși e atât de intim legată de creier, pentru funcționalitate optimă are nevoie de sursă, izvorul informațional: Conştiinţa.

Mintea este rezultatul interacţiunii Conştiinţei (ca flux universal de informaţie) cu creierul, privit ca o imensă unitate de emisie-recepţie, ai cărui neuroni se supraspecializează pe diverse arii neuronale, prin primirea de informaţii variate și diferenţiate.

Creierul receptează o anumită informaţie, pe care a captat-o prin microtubulatură şi o traduce prin intermediul neuronilor într-o imagine, care la nivel subiectiv, al percepţiei limitate, este interpretată drept idee sau gând.

Spunem: am o idee, mi-a venit o idee!

E ca şi cum creierul ar „pescui” din marele ocean al conştiinţei doar o anumită informaţie.

Structurile nervoase sunt interfaţa care:

-dau sens logic acelei imagini

-o poziționează în timp: azi, mâine, ieri

-o leagă de ceea ce persoana ştie deja, de plăcerile sau neplăcerile sale.

În felul acesta, ideea capătă ”valoare” și poate fi catalogată ca: benefică sau nefolositoare.

După tot acest proces complicat survin în corp Emoțiile.

Emoțiile sunt niște senzatii, ce au un pur suport chimic, un întreg blend de chimicale endogene, o infuzie de substanțe secretate de sistemul nervos/endocrin, ca răspuns la ”Adevărul” perceput în mod subiectiv.

V-o recomand pe dr. Candace Pert, neurobiochimist, unul din pionierii psihoneuroimunologiei, pentru a înțelege această lume a neuropeptidelor sau moleculele emoțiilor cum le denumește. Cercetările sale asupra moleculelor de semnalizare celulară și neurotransmițătorilor au arătat modul în care starea noastră mintală poate influența direct sănătatea noastră fizică prin intermediul acestor substanțe chimice.

Înțelegem ușor din cele prezentate cum creierul urmează mintea, iar de la biofiziologie ne amintim că celulele corpului nu se abat de la directivele creierului.

Și atunci pe post de sinopsis concluzionăm: celulele și corpul urmează mintea!

Emoția e prima stație a organismului spre dezechilibru, spre boală.

Corpul este o hartă a lentilelor perceptuale, a credințelor, a convingerilor inconştiente şi se transformă chimic, sub imperativul emoţiilor activate de gândurile în care credem.

Să luăm exemplul furiei.

Furia este una dintre cele mai primitive emoții pe care putem să o simțim.

Animalele au același sistem neuronal de bază pentru a simți aceeași emoție.

Ea a persistat de-a lungul milioanelor de ani de evoluție, ceea ce indică faptul că încă servește la supraviețuire.

Acest sentiment variază într-un spectru foarte larg, de la frustrare, iritare moderată, la furie vădită și violență, ce poate distruge tot ce-i stă în cale.

Dar de ce apare furia, vorbește ea despre o realitate obiectivă sau de una pervertită de mintea interpretativă?

În general furia se naște atunci când:

-așteptările noastre nu corespund cu ceea ce trăim,

-avem senzația că suntem ignorați, neimportanți, neiubiți,

-avem sentimentul de vină, rușine,

-avem senzația că suntem acuzați pe nedrept,

-avem senzația că suntem respinși, devalorizați, invalidați, controlați

-avem sentimentul că nu suntem destul de buni sau demni de conexiune

Furia ne mobilizează tot corpul și determină o avalanșă de răspunsuri hormonale în creier. Printre substanțele secretate se numără noradrenalina. Ea este un analgezic (similar cu medicamentele pe care le luăm pentru durere), motiv pentru care victimele accidentelor rutiere, inițial, aflându-se în stare de șoc, și având niveluri extrem de ridicate de adrenalină și noradrenalină în organism, nu simt durerea.

Nu trăim zi de zi stări de șoc, dar fără să vrem, experimentăm grade diverse de nemulțumire.

Cu cât accesăm mai des, acest mod reactiv, furios, de percepție, corpul e inundat constant de substanțe generatoare de puls crescut, tensiune ascendentă, palpitații, transpirații, respirație superficială, contractură musculară, tulburări digestive diverse, diureză scăzută.

Mai departe, până la dereglarea unor organe și sisteme e doar o chestiune de timp.

Mulțumesc că m-ai însoțit până aici, acum te întreb logic:

-ce vină are organul că s-a dereglat, are el o eroare pe undeva?

-ce vină are emoția, survenită ca frână chimică la amăgirea, iluzia, atașamentul, dezavuarea mintală față de anumite trăsături sau acțiuni (aici nu vorbesc de stările apărute ca urmare a unor afecțiuni patologice din domeniul psihiatriei).

Nici una...căutând însă originea originii ajungem natural în spațiul mintal.

Filozofia bunului simț științific și mistic mă ghidează :

-să liniștesc simptomul (cea mai potrivită e medicina clasică, are cele mai eficiente răspunsuri, ferește organul de daune ireversibile)

-să calmez agitația mintală (unii ar zice să eliberez emoția, dar ea se petrece de la sine prin metabolizarea hepatică a neuropeptidelor) cu ce tehnici s-au dovedit utile fiecăruia: meditatie, respiratie, tehnici de relaxare, mindfulness, yoga, sport etc.

-iar apoi să privesc atent și migălos (așa cum a sesizat clientul meu) în hățișurile complicate ale minții.

Pentru ca o suferință sau o boală să nu treneze, să nu recidiveze, să nu apară complicații, avem nevoie de o minte: educată, antrenată, vigilentă la Realitatea obiectivă.

O minte disfunțională, ce nu poate fi diagnosticată cu microscopul sau cu alți parametrii biologici, ieșiți din intervalele normalului, își face simțită vocea tăcută în toate culoarele vieții, ne spun și scrierile dr. Robert Sapolsky, neurolog și biolog, cel care a investigat dedicat interacțiunea complexă dintre stresul cronic, degenerarea sistemului nervos și sănătatea fizică.

Iar acum închei rotund, invitându-te cu drag la a descoperi împreună, cu curiozitate și migală, ce e în spatele îmbolnăvirilor dar și la împuternicire, prin cunoașterea mecanismelor Minții tale.