Mi-a trimis un prieten articolul profesorului D. David din Republica: "Despre traumă și ADHD pe scurt. Altfel decât Gabor Mate."
Nu sunt în măsură să judec sau să țin partea cuiva. De fapt, nici unul dintre ei, cu articolele sau cărțile pe care le-am citit, nu m-au atins profund. Pe doctorul Mate l-am citit mai ispititor, dar profesorului David nu reușesc să-i termin "Psihologia poporului român."
Limitele mele!
Însă e util să vină și unul și altul public, cu ale lor pozitii, poate să popularizeze stiința, întrucât trăim o inflație de părerologii și terapii în ceea ce privește sănătatea mintală și experiențele de psihosomatică.
Poziția mea e una foarte asemănătoare cu îndemnul lui Eminescu:
”Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joacă unul și pe patru,
Totuși tu ghici-vei chipu-i,
Și de plânge, de se ceartă,
Tu în colț petreci în tine
Și-nțelegi din a lor artă
Ce e rău și ce e bine.”
La care adaug culoare și simbol precum jeleul meu frivol!
Ce e trauma, ce e durerea?
S-au scris biblioteci probabil...
Pentru mine, ambele au reprezentări foarte asemănătoare în corp, ca și fiziologie și expresie.
Asociația Internațională pentru Studiul Durerii, care include mai mult de 6500 de oameni de știință din 123 de țări, spune că Durerea e o experiență senzorială și emoțională neplăcută, asociată cu sau asemănătoare leziunii reale sau potențiale a țesuturilor.
Deci, durerea nu e doar o senzație, ci e asociată cu o stare emoțională, parte din trăire.
Durerea nu se întovărășește în mod obligatoriu cu vătămarea corporală reală sau iminentă. Ea poate fi doar asemănătoare cu trăirea declanșată de o leziune a țesuturilor.
Cu alte cuvinte, durerea este un răspuns cu o componentă senzorială, una afectiv-emoțională și alta cognitiv-interpretativă, care nu are întotdeauna cauză organică, ci poate fi de natură pur psihologică.
La fel și trauma este o reacție intrinsecă, asemănătoare durerii, la un eveniment perceput vătămător, anormal.
Amândouă implică creierul și aceleași cablaje neuronale.
Vom putea da răspunsuri certe despre durere, trauma, neurodivergență (multiple tulburări, sindroame, dis-abilități), atunci când vom desluși mai în amănunt conexiunile și funcțiunile sistemice ale creierului.
Creierul nu este o masă amorfă, inertă, dezorganizată, ci cel mai complex țesut sau lucru de pe Terra.
Nu seamană cu jeleul meu deși am auzit și comparații neinspirate cum că ar fi o ”piftie mai de soi”.
Noi, oamenii, suntem în pragul editării complete a genomului uman, am descoperit particulele elementare ce alcătuiesc materia, fermionii și bosonii, am pus telescopul James Webb pe o orbită la 1,5 milioane de kilometri de Pământ, am creat o formă artificială de ADN, am plasat peste 400 de sateliți Starlink pe orbita pământului, am dezvoltat interfața creier-computer și, totuși, cu tot progresul tehnologic, creierul rămâne un mister.
Nu reușim să-i citim integral structura, funcțiile, conexiunile cu marele câmp al conștiinței sau cu câmpurile morfogenetice.
Biologul britanic Rupert Sheldrake, cu a lui teorie controversată, încearcă încă dedicat să explice cum câmpurile morfogenetice sunt responsabile de modelarea formelor biologice și că ele acționează ca niște "planuri" invizibile care determină organizarea materiei vii. Aceste câmpuri ar avea o memorie colectivă, denumită „rezonanță morfică”, ce permite ca structurile și formele din natură să fie „învățate” și „transmise” între generații, fără a fi codificate genetic în totalitate.
Și atunci, dacă bâjbâim la nivel de progres științific, orice epistemă sau doxă cu privire la sistemul nervos și al lui răsunet perceptual, trebuie privite cu rezervă fie că vin de la nume mari, fie de la necunoscuți.
În schimb ne revine nouă, fiecăruia, datoria să cercetăm, să căutăm, să ne educăm, să explorăm surse și să decelăm ”ce e rău și ce e bine”.
Una din figurile notabile care mi-a marcat studenția e cea a istoricului Neagu Djuvara. Poate vă amintiți că a fost arătat cu degetul de domnii Răzvan Teodorescu și Florin Constantiniu atunci când ne învăța despre rolul cumanilor (un popor de origine turcică, stabilit în Europa de Est) în întemeierea Țărilor Române. Domnul Djuvara, într-o apariție publică, ne îndemna la educație și cercetare personală.
El spunea: "E povestea asta și povestea asta, dar mai e și o a treia, a ta. După ce le iei în seamă pe primele, te documentezi și vezi la ce concluzie ajungi singur".
Poate că îți ofer posibilitatea unei clipe de Uimire, nu cu poza deliciosului jeleu de limă, zmeură și mentă, ci cu un click pe un link, spre cea mai mare hartă a creierului creată vreodată:
În urmă cu zece ani, dr. Jeff W. Lichtman, profesor de biologie moleculară și celulară la Universitatea Harvard, a primit un mic eșantion de creier.
Lichtman și echipa sa, au ajuns să obțină 1.400 de terabytes de date din eșantion, aproximativ conținutul a peste 1 miliard de cărți. După o altă colaborare strânsă cu specialiști de la Google, acele date s-au transformat în această hartă.
Pentru a înțelege cum creierul susține funcțiile mentale complexe, este esențial să depășim granițele tradiționale ale ariilor cognitive comune cum ar fi percepția, cogniția, acțiunea, emoțiile, memoria și motivația.
Acest lucru implică o integrare interdisciplinară, în care biologia, psihologia, matematica, informatica, știința calculatoarelor și filosofia colaborează, aducând noi perspective asupra funcționării creierului.
Cred că această abordare interdisciplinară este esențială pentru a chestiona întrebări complexe legate de minte și creier, durere și traumă, eliminând limitele stricte dintre aceste domenii, pentru a obține o imagine completă a modului în care creierul funcționează în întregul său.
Funcțiile cerebrale sunt complexe; vechea secționare a creierului în cele 3 etaje distincte, după formula lui Paul Mac Lean și după spatula mea metalică, ce a sfredelit simbolic jeleul, este un mod învechit și limitativ de a-l privi.
1.Creierul vechi-reptilian
2.Creierul emoțional-limbic-paleomamalian-mamifer
3.Creierul nou-neocortexul-rațional-cognitiv
Separarea artificială a proceselor mentale și emoționale în categorii distincte poate împiedica progresul în înțelegerea lui.
În loc să vedem creierul ca fiind alcătuit din structuri izolate, cum ar fi să-l privim ca pe un ansamblu de rețele neuronale și circuite?
Acestea sunt unitățile funcționale de bază care mediază procesele emoționale, cognitive și comportamentale.
Rețelele funcționează împreună pentru a genera răspunsuri adaptive la stimuli și sunt capabile să se reorganizeze în funcție de sarcinile pe care le primesc, demonstrând neuroplasticitatea creierului.
Par a fi tot 3 principii organizatorice care explică complexitatea celulară interacțională.
Conectivitate anatomică masivă:
Creierul are o vastă rețea de conexiuni anatomice între neuronii din diversele regiuni cerebrale. Fiecare neuron poate stabili mii de conexiuni sinaptice cu alți neuroni, ceea ce permite formarea unui număr enorm de căi de comunicare.
Această conectivitate uriașă stă la baza capacității creierului de a integra informații din diverse surse și de a crea modele complexe de activitate neuronală.
Coordonare funcțională integrativă:
Activitatea funcțională a creierului nu este localizată strict într-o anumită regiune, ci este distribuită între multiple arii cerebrale. Creierul lucrează prin coordonarea mai multor regiuni care contribuie simultan la diferite aspecte ale proceselor cognitive, precum percepția, memoria și acțiunea.
Astfel, funcțiile sunt rezultatul integrării mai multor surse de activitate.
Rețele și circuite interconective:
Creierul poate fi văzut ca un hub sofisticat, care primește, centralizează, integrează și distribuie informațiile necesare pentru funcționarea corpului și a minții. Deși tehnologia nu poate rivaliza cu complexitatea modulară și interconectivitatea intrinsecă a creierului, această analogie oferă o perspectivă clară asupra modului în care acesta gestionează fluxurile de informații, similar unui hub într-o rețea de comunicații.
”Conectomica neuronală” reprezintă studiul complet al rețelelor neuronale din creier, având ca scop maparea tuturor conexiunilor sinaptice dintre neuroni.
Termenul „conectom” face referire la harta completă a acestor conexiuni neuronale, similar modului în care genomul descrie totalitatea informației genetice.
Conectomica a fost dezvoltată ca un domeniu interdisciplinar, având contribuții din neurologie, biologie, informatică și inginerie.
Deși nu poate fi atribuită unei singure persoane, câțiva cercetători importanți au jucat un rol major în definirea și promovarea acestui câmp de studiu.
Olaf Sporns, Sebastian Seung, Jeff Lichtman și Joshua Sanes sunt pionierii. Ei au o contribuție semnificativă la conectomică prin furnizarea de metode avansate de vizualizare a conexiunilor neuronale.
Asadar creierul nu e un jeleu, cum s-ar putea crede, creierul e mult mai gras, de fapt e cel mai gras organ din corp și nici jeleul meu framboise cu mentă, nu e vreo rudă a creierului, e aproape exclusiv proteic iar interacțiunile dintre atomii și moleculele componente sunt sensibile la încălzire.
Mâine nu știm cum vor arăta studiile și rezultatele lor, nici ce vor declara oamenii de stiință în mass media, căci vremea trece, alta vine, ”toate-s vechi și nouă toate; ce e rău și ce e bine, tu te-ntreabă și socoate”!
Comments