De-a lungul experienței mele în coaching, m-am întrebat adesea ce anume face ca un proces de transformare să fie cu adevărat profund?
-Este dorința clientului? Poate nivelul de deschidere, motivația, durerea lui?
-Este talentul coachului? Poate prezența, ascultarea profundă, inteligența relațională, calitatea umană pe care o împărtășește?
-Este metoda sau strategia folosită? Poate tehnica, structura, întrebările, instrumentele?
-Este o combinație căștigătoare sau nefericită între ele?
-Sau poate este ceva mai subtil și totodată fundamental – terenul invizibil al conștiinței în care toate acestea se întâlnesc și se desfășoară și unde apare transformarea?
De când David Chalmers (specialist în filozofia minții și a limbajului) a introdus pentru prima dată, în 1995, ceea ce el a numit „problema grea a conștiinței”, aceasta a fost privită ca un obiectiv pe care o teorie a conștiinței trebuie să îl atingă.
Avem o explicație în detalierea structurii și dinamicii sistemului fizic al creierului (ceea ce Chalmers numește „problema ușoară”) – însă aceasta în sine nu pare capabilă să răspundă la întrebarea „de ce” – de ce simțim ceva, de ce apare o experiență asociată subiectivă atunci când creierul nostru desfășoară procesele fizice (aceasta este „problema grea”).
Una dintre teoriile cele mai îndrăznețe care a declanșat în ultimul timp dezbateri aprinse în mediul de neuroștiințe este IIT a lui Giulio Tononi.
IIT afirmă că orice sistem care are informație integrată (Φ) peste un anumit prag este, în mod teoretic, conștient.
Deși are la bază un calcul matematic riguros pentru cantitatea de conștiință (Φ – phi), teoria justifică doar relația cauză-efect a structurii unui sistem complex și identifică miza, dar cum acestea construiesc senzații subiective sau de ce apare conștiința nu poate justifica.
Teoria încă e incompletă. A fost chiar catalogată ca pseudoștiință, iar Chalmers, deși simpatizează ideea IIT, spune că nu oferă încă o explicație satisfăcătoare pentru „problema grea” a experienței subiective generate de substratul material.
Tononi e privit cu suspiciune si pentru că teoria lui are criterii ce pot atribui conștiință lucrurilor nebiologice, ne-vii.
Iar Panpsihismul este o idee prea radicală pentru o mare majoritate.
Așadar, îl apreciez sincer pe Tononi pentru că explorează această idee veche dintr-o perspectivă modernă și nu cred că oamenii vor deveni mai atrași de teoria sa chiar în ciuda legăturii sale strânse cu Francis Crick și Cristoph Koch, cei care au una din abordările extrem de populare: cea a corelațiilor neuronale ale conștiinței (NCC).
Chiar cu aceste neclarități profunde în privința creierului sau a conștiinței, în dinamica de coaching poate că nu e vorba de a alege care parte e mai importantă sau mai de luat în seama, ci de a recunoaște că adevărata transformare apare atunci când toate se întâlnesc în vasta dimensiune a integrării informaționale.
Iar rolul coachului este, înainte de toate, să faciliteze conștiența acelui spațiu.
Pot folosi chiar o metaforă pentru ultima frază: „Clientul aduce sămânța, coachul este grădinarul, metoda sunt uneltele... dar nimic nu crește fără solul fertil – conștiința prezentă și activă.”
Dacă simți că e momentul să aduci mai multă lumină și claritate în interiorul tău, te invit cu drag la o sesiune exploratorie.
Uneori, un pas mic poate deschide o ușă importantă.
Îndrăznește!
PS. Lucrarea din imagine ”Phi”, nu e o piesă separată ci va face parte din paginile unui exemplar unicat al cărții mele ”Text, Sound and Texture”.
Comments