Mama unui adolescent de 16 ani mi-a comunicat telefonic foarte hotărâtă:
-„Vreau să ai o discuție serioasă despre dinți cu fiul meu! Nu-i îngrijește deloc.”
Am acceptat întâlnirea, dar am știut din start că nu va fi o simplă consultație, ci o sesiune de coaching dentar — un fel de ghidaj blând despre sănătatea orală, într-un limbaj care să rezoneze cu vârsta și preocupările lui.
-„Un proces de învățare începe cu întrebări, nu cu răspunsuri.”
Ne reamintește profesorul britanic Guy Claxton (co-creatorul conceptului Building Learning Power) în ”The Learning Power Approach”.
În postura medicului ortodont am avut adesea o rezervă și o strângere de inimă când aveam un adolescent în cabinet.
Ei erau aduși de părinți, dar real ar fi preferat să fie oriunde altundeva.
Dacă nu aveau o durere acută sau o afectare serioasă a imaginii, nu-și doreau vizita la medic.
Acum, în noul format al muncii mele — mai aliniat cu misiunea mea — lucrurile se schimbă.
Copilul nu e așezat în scaun să fie „vindecat”, „reparat”, „aliniat” cu un aparat.
El ascultă, înțelege, chestionează, trage concluzii, decide asumat cu ajutorul ghidării adultului.
Chiar dacă în mintea părintelui rămâne nerostită întrebarea:
-„Oare l-a convins să se spele pe dinți de 2 ori pe zi?”
De când există Alexia în viața mea — 18 ani și jumătate — am observat direct, nu din cărți, că învățarea e mai mult un proces de interogație, nu de livrare de răspunsuri sau de convingeri personale.
Copiii întreabă de foarte devreme:
-„Da' ce e acolo?”
-„Aia ce e?”
-„De ce, de ce?”
-”Unde merge Soarele noaptea?”
-„Cine a făcut lumea?”
-„Cum m-am format ca om?”
Semne clare ale unei minți active, curioase, care încearcă să-și aducă sens.
Totodată, mi s-a revelat că treaba mea nu e să instruiesc, ci să conduc spre curiozitate.
Pentru că doar când apar întrebările, apare și adevărata nevoie de a cunoaște.
Uneori am avut răbdare să se nască întrebări, alteori m-am grăbit și am obținut respingere.
Intenția, atenția sau interesul copilului sunt atribute ce se câștigă prin conexiune și încredere.
”Trainuită” de acasă, am aplicat ce știam deja că funcționează și cu acest tânăr, zilele trecute.
Mi-a împărtășit de la început că a venit la mine să scape de gura mamei, dar știe că nu are nevoie de ajutorul meu.
Așa că, în loc să-i spun ce să facă, am început să-l întreb:
– Ce te entuziasmează?
– Care sunt prioritățile tale acum?
– Ce relație ai cu dinții tăi?
– Cum vezi igiena lor zilnică?
– Care e perspectiva colegilor tăi asupra danturii?
– Cum îți imaginezi rolul dinților în corpul tău?
– Dacă ai alege tu o rutină care să aibă sens pentru tine, cum ar arăta?
– Crezi că igiena dentară contează pentru ce vrei să devii?
– Ai avut vreodată dureri de dinți sau alte probleme?
– Cum ai trecut peste?
– Cum ți-ai dori să fie dinții tăi atunci când vei împlini 20 de ani?
M-am legat de lumea lui, de prietenii lui, de ceea ce contează în realitatea acestei etape de viață.
La un moment dat și-a lăsat telefonul deoparte, s-a oprit dintr-o bătaie constantă a piciorului drept, s-a uitat la mine și a spus:
-„Îmi place că mă întrebi despre mine...”
...din acel punct ne-am relaxat amândoi.
A fost o întrevedere foarte faină și benefică de ambele părți.
Pentru mine, a fost încă o confirmare că dorința de învățarea reală pornește din curiozitate și dintr-un spațiu de siguranță în care adolescentul se simte văzut, auzit, respectat, când are autonomie, când dreptul la replică și la alegere stau pe masa dialogului.
Comments